Unul dintre fenomenele psihologice care mă fascinează cel mai mult este capacitatea oamenilor de a trece prin traume și a deveni, în urma lor, mai prosperi, mai determinați, mai conștienți și mai asumăți.
După o traumă, ajungi într-un punct în care parcă umbli prin smoală, iar cei care se uită la ține nu te mai recunosc. Te îndepărtezi de “acel cineva” din trecut, ți se schimbă mișcările, gesturile, gândurile… devin îngreunate și le duci în acest mod greoi până când pare că nu mai suporți… dar apoi te ridici. Încet și nesigur, cu ochi care par să nu mai recunoască lumea. Nimic nu mai seamănă cu ce știai înainte. Schimbarea poate vine printr-un „click” sau vine treptat, iar uneori, pe nesimțite, îți dai seama că ceva nu mai este la fel. Ai uneori momente de “Aha!”, realizări bruște, dar și multe momente în care pare că nu se întâmplă nimic… dar totuși ceva se schimbă.
Pic cu pic, se adună și intensitatea traumei este înlocuită de altceva. Disperarea se transformă în alte senzațîi, la început subtile și timide, vagi, greu de diferențiat și înțeles. Te surprind. Să fie asta o licărire de optimism? Este normal să simt emoții pozitive acum sau ar trebui să mă simt vinovat pentru ele? Cum să simt speranța după ce mi s-a întâmplat, oare e ceva greșit la mine? Apoi le simți din ce în ce mai puternice și vrei să faci ceva cu ele. Să le transformi în ceva bun. Momentul în care îți dai voie să simți ambele categorii de emoții – să te simți și victimă, dar și învingător – este unul apăsător și intens, dar e eliberator.
Cândva, oamenii îți vor spune că nu te mai recunosc – pentru că acum radiezi. Ești complet diferit de cine ai fost înainte. Lași să moară căi greșite, legături ce te țineau în spate. Te uiți în jur și vezi ce trebuie să faci, lucrurile de care ai nevoie. Ai fi putut să te lași copleșit și să rămâi pe fundul gropii. Ai fost acolo, ai văzut ce înseamnă. Apoi te-ai ridicat.
Mai ai câteva urme, cicatrici – foarte bine. Ele te fac înțelept și te fac recunoscător. Recunoscător pentru puterea ta, pentru spirjinul pe care l-ai primit și pentru ce ai învățat. Înțelept, pentru știi că ai curajul de a avea încredere în tine, în ceilalți și în viață. Este mai ușor să devii cinic, să îți arunci mâine în aer și să zici “Nu are sens!”. Pentru că, într-adevăr, de multe ori, pare că nu există niciun scop. Tu nu ai încredere oarbă. Ai încredere cu ochi deschiși. Te uiți la defectele tale și spui “Am încredere că le pot cuceri”, la răutățile celorlalți și spui “Am încredere că nu toți sunt la fel” și la greutatea vieții, spunând “Am încredere că există un sens.”.
Înainte, lucrurile nu prea aveau sens. În timpul traumei, l-au pierdut de tot. Când te confrunți cu așa ceva, trebuie să îți demonstrezi că ai un milion de motive să trăiești, Cum? Cu pași mici, știind că ceea ce înveți și ceea ce iubești nu îți poate fura nimeni. Păstrând rutina. Setând scopuri, chiar dacă par irealizabile.
Mă fascinează capacitatea oamenilor de a-și schimba perspectiva în urma unei traume. De a reveni la un nivel de funcționare acceptabil și mai mult – de a trece la unul superior.
