Un fenomen care mă fascinează este capacitatea oamenilor de a trece prin traume și a deveni, în urma lor, mai prosperi, mai determinați, mai conștienți și mai asumați.
După o traumă, ajungi într-un punct în care simți umbli prin smoală, iar cei care se uită la ține nu te mai recunosc. Te îndepărtezi de omul care erai în trecut.
Ți se schimbă mișcările, gesturile, gândurile… devin îngreunate și le duci în acest mod până când simți că nu le mai suporți… apoi începi să te ridici. Încet, nesigur, cu ochi care par să nu mai recunoască lumea. Nimic nu mai seamănă cu ce știai înainte. Schimbarea poate vine printr-un „click” sau vine treptat, uneori pe nesimțite. Ai momente de “Aha!”, realizări bruște, dar cele mai multe momente par să nu fie spectaculoase… totuși, ceva se schimbă.
Pic cu pic, vindecarea se adună și intensitatea durerii este înlocuită de altceva. Disperarea se transformă în alte senzații – la început subtile și timide, vagi. Te surprind.
„Să fie asta o licărire de optimism? Este normal să simt emoții plăcute sau ar trebui să mă simt vinovat pentru ele? Cum să simt speranță după ce mi s-a întâmplat? Oare e ceva greșit la mine?”. Apoi le simți din ce în ce mai puternice și vrei să faci ceva cu ele, să le transformi în ceva bun.
Momentul în care îți dai voie să simți ambele emoții – să te simți și victimă, dar și învingător – este unul apăsător și intens, dar eliberator.
Vine un moment când oamenii îți vor spune că nu te mai recunosc – pentru că acum radiezi! Ești complet diferit de cine erai cândva. Lași să moară căi greșite. Te uiți în jur și vezi ce trebuie să faci, lucrurile de care ai nevoie. Ai fi putut să te lași copleșit și să rămâi pe fundul gropii. Ai fost acolo, ai văzut ce înseamnă, apoi te-ai ridicat.
Mai ai urme, cicatrici. Ele te fac înțelept și te fac recunoscător. Recunoscător pentru puterea ta, pentru spirjinul pe care l-ai primit și pentru ce ai învățat. Este mai ușor să devii cinic, stană de piatră. Dar înveți să ai încredere, cu ochii deschiși. Te uiți la defectele tale și spui “Am încredere că le pot cuceri”, la răutățile celorlalți și spui “Am încredere că nu toți sunt la fel” și la greutatea vieții, spunând “Am încredere că există un scop”.
Înainte de traumă, trăiai pe pilot automat, fără un scop. În timpul traumei, l-ai pierdut de tot. Când te confrunți cu așa ceva, trebuie să îți demonstrezi că ai un milion de motive să trăiești, Cum? Prin pași mici, știind că ceea ce înveți și ceea ce iubești nu îți poate fura nimeni. Păstrând rutina. Setând scopuri, chiar dacă par irealizabile.
Mă fascinează capacitatea oamenilor de a-și schimba perspectiva în urma traumei – de a reveni la un nivel de funcționare acceptabil și mai mult, de a trece la nivelul superior.