“Mă întorc cu spatele la tine și sigur vei dispărea.”, îi spunem durerii care amenință să ne cuprindă.
Dar durerea nu dispare, în ciuda negării ei. O simțim și mai periculoasă, stând cu spatele la ea, pentru că acum o mai putem supraveghea. Ea devine impredictibilă, o masă amorfă care se poate transforma oricând în ceva surprinzător. Se găsesc crăpături prin care să îți între în conștiință, chiar dacă tu baricadezi toate ferestrele.
Poate pierzi ani luptându-te cu un sentiment al cărui prezență e firească.
Creierul nu uită. Poate nu simțim conștient durerea, poate reușim să o negăm pentru câteva zile sau poate pentru ani întregi. Dar ea se stochează. Într-o zi, creierul refulează. Ne oferă o depresie, o panică, în semn de trezire. Gândurile de care am fugit devin obsesii, revenind iar și iar.
„Viața mea nu merge bine și nu știu de ce.”. „Eram ok, dar acum nu mă mai pot controla.”.
Ce îți rămâne de făcut e să stai cu ține și (te) inspectezi. Să iei gândurile fir cu fir și să vezi ce încearcă să îți comunice fiecare. De unde le ai? Când au apărut? În ce momente îți revin? Ce nevoi nu îți sunt îndeplinite?
Doar privind cu ochii larg deschiși înspre ceea ce nu merge bine putem începe vindecarea.