Ne luptăm cu ceea ce simțim. “Mă întorc cu spatele la tine și sigur vei dispărea.”. Dar sentimentul nu dispare, ci devine mai periculos pentru că acum nu mai ești cu ochii pe el și devine impredictibil. Zici că nu îți pasă, că e stupid și inutil. Și totuși, sentimentul nu te lasă în pace. Urli la el să plece, se micșorează pentru câteva ore, o zi… dar revine parcă mai puternic. Se găsesc crăpături prin care să îți între în conștiință.
Poate pierzi ani luptându-te cu un sentiment al cărui prezență e firească. Uneori, să vii în contact cu el este prea intens. Prea brusc, prea personal și nu îți dai seama cum ai putea să cuprinzi în psihic tot ceea ce se întâmplă. Există un motiv pentru care avem mecanisme de apărare, care nu ne permit să facem cunoștință „din plin” cu lucrurile care se întâmplă în interiorul nostru. Mecanismele te privesc un părinte grijuliu, care se asigură că nu pui mâna pe plită încinsă de la aragaz.
Dar creierul nu uită. Ce i se întâmplă rămâne stocat, chiar dacă nu realizăm. Nu simțim conștient durerea, dar ea se stochează. Și, într-o zi, creierul ne oferă o depresie, în semn de trezire. “Nu ai făcut bine. Nu m-ai ascultat suficient. Nu ești unde trebuie să fii.”. Sau gândurile de care fugim devin obsesii, revenind iar și iar. Ajungi în momentele mundane, când gătești sau când aștepți autobuzul, să repeți aceleași imagini în minte, aceleași idei.
Ce îți rămâne de făcut e să stai cu ține și (te) inspectezi. Să îți iei gândurile la analizat, fir cu fir și din aproape în aproape, să vezi ce încearcă să îți comunice fiecare. De unde le ai? Când au apărut? În ce moment te simți așa? Ce nevoie nu îți este îndeplinită? Poți accesa un loc suficient de profund încât să te uiți conștient și asumat la ceea ce îți lipsește cu adevărat?
Doar privind cu ochii larg deschiși înspre ceea ce nu merge bine poți începe să repari situația. Stai pentru o secundă în compania acelor gânduri. Pare o recomandare sadică. Dar făcând asta, vei vedea, în primul rând, că poți tolera sentimentele, chiar dacă nu îți plac. Mai mult, prin această inspecție, se pot deschide porți foarte interesante, înspre noi înșine. Și putem deschide porți și înspre ceilalți.
Putem mărturisi celorlalți ceea ce simțim doar dacă suntem conectați la sentimentele noastre și dacă ni le asumăm. Adesea, oamenii nu sunt sinceri și conectați cu cei din jur pentru că nu sunt sinceri cu ei înșiși. Nu au o conexiune vulnerabilă cu… propria persoană. Atunci, cum să te aștepți să fie deschiși față de alții? Ori, doar prin autenticitate și arătând sinele nostru adevărat celorlalți putem lega relații semnificative. Ești dispus să te lași mișcât de ceea ce găsești în interiorul tău, pentru a-i putea inspira și pe alții?
