Uneori, îngrijorarea pare să ne fie prieten, pare că ne ajută. Ne îngrijorăm “că să fim pregățiți” de ce e mai rău. Ne gândim că este mai bine să stăm într-o permanentă stare de tensiune, decât să fim luați prin surprindere de evenimentele neplăcute. Măcar așa vom fi mai puțîn dezamăgiți!
Să facem diferența dintre îngrijorare și anxietate. Puțină îngrijorare poate fi utilă: ne orientează atenția înspre posibile pericole și ne poate motiva. De exemplu, când începi un job nou și eșți puțin îngrijorat, starea de alertă te determină să te concentrezi mai bine la sarcinile tale – e un stres productiv. Când îngrijorarea devine excesivă, disproporționată față de pericolul real, îngrijorarea devine anxietate.
Când se instalează anxietatea, suntem captați de anumite aspecte ale problemei, ne atrag atenția doar unele perspective și nu mai vedem imaginea de ansamblu. Experimentăm ceea ce în psihologie se numește “bias cognitiv” – adică facem erori de gândire, ne concentrăm doar la ceea ce considerăm că este relevant, când de fapt povestea este mult mai complexă. Îngrijorarea, de fapt, ne îngustează câmpul vizual, în loc să îl lărgească. Ne ghidează spre ceea ce consideră că este relevant, dar, de multe ori, greșește.
Anxietatea ne seacă. Consumăm extrem de multă energie psihică pentru lucruri pe care nu le putem controla.
Anxietatea ne paralizează, motiv pentru care putem pierde atât de multe din cauza ei.
Când ai anxietate, te oprești. Stai unde ești. Totul pare nesigur, așa că mai bine nu faci niciun pas. Nu vrei să riști să greșești sau să ajungi într-o situație căreia crezi că nu îi poți face față. Consumi energie mentală, făcându-ți scenarii, planificând, interpretând… dar nu te miști de pe loc, iar viața trece pe lângă ține.
Probabil unul dintre cele mai “periculoase” lucruri care se întâmplă în anxietate e tendința persoanei de a evita situațiile care îl sperie. Evitarea e un mecanism care întreține anxietatea. Ea devine un instinct. Începem să evităm din ce în ce mai multe situații. Avem extrem de multe de pierdut din cauza evitării – nu mergi după oportunități, nu îți faci prieteni noi, nu faci lucruri care ți-ar aduce plăcere și mai ales… nu înveți cât de puternic ești, de fapt. Dacă nu te expui la situații care te fac să te simți incomod, nu vei realiza niciodată că poți să le faci față.
Nu putem face lucrurile mai puțin periculoase, dar putem să schimbăm felul în care ne uităm la ele, încât să nu mai pară ATÂT de catastrofice. Mai important, putem să realizăm că suntem mai puternici decât am crede.
Dacă ne apropiem încet de lucrul care ne sperie, vom fi surprinși să vedem că putem să îl tolerăm. Învingând un obstacol mic, creierul tău se va simți bine, mândru. Și va dori să mai cucerească încă unul. Vei fi surprins de cât de multe poți să tolerezi, de fapt.
