Mulți dintre noi avem tipare disfuncționale de relaționare cu cei din jur. Prin “disfuncțional”, mă refer la tendințe care ne încurcă, feluri de a ne raporta la ceilalți care dăunează relației sau ne rănesc pe noi înșine.
Uită-te la tiparele tale. Trebuie să faci un efort, că să le vezi cu adevărat. Analiza tendințelor repetitive e o muncă foarte complexă și obositoare. Însă conștientizarea este primul pas spre vindecare.
Totuși, doar conștientizarea tiparelor nu este suficientă pentru rezolvarea lor – trebuie să știi și ce să faci cu ele, cum să le depășeșți. În psihoterapie, există multe tehnici care ajută persoanele să rupă aceste tipare. Dar legat de ceea ce se poate face individual… Cred că este foarte important să trecem printr-un proces de “doliu” pentru ceea ce ar fi trebuit să primim cândva, dar nu am primit. Poate nu ne-a fost oferită suficientă afecțiune, când eram copii. Nu am fost în sigurată. Nu am fost apreciați. Am fost niște adolescenți singuratici. Nu am fost ascultați…
Internalizam lucrurile acestea. Devin parte din noi.
Sentimentul pe care îl ai acum – de unde vine? Când te-ai mai simțit așa, în ce momente din trecut, în copilărie? Aducerea aminte este un pas pentru înțelegerea prezentului.
“No amount of friends at 25/ Will fill the empty seats/ At the lunch tables of your past ” – Taylor Swift
(Niciun număr de prieteni de la 25 de ani/ Nu va umple scaunele goale/ De la mesele trecutului tău)
Avem tendința de a fi saci fără fund, de a fugi și a cerși același lucruri, din nou și din nou, chiar dacă ne fac rău. Pare că oricâtă afecțiune, încurajare și reafirmare primim acum, nu este suficient. Golul pare că nu se umple niciodată.
E important să ne ascultăm supărările, fiindcă ne comunică lucruri importante. Ce îți lipsește cu adevărat? Cum poți îmbunătății asta, la modul concret? Totuși, este o linie fină între lucrurile de care chiar avem nevoie acum și lucrurile de care aveam nevoie în trecut, dar nu le-am primit. De unde vine golul pe care îl simți? Dintr-o lipsă adevărată de acum sau o lipsă din trecut, manifestată în prezent? Uneori diferența este greu de făcut. Aici ne putem gândi, de exemplu, la persoane care au foarte mulți prieteni buni, dar se simt mereu singure. Persoane care au un partener fidel, dar sunt mereu suspicioase… Care este tiparul tău?
Când te surprinzi repetând aceleași tipare, s-ar putea ca felul în care te comporți să fie o încercare de a umple un gol foarte vechi. Mulți dintre noi am rămas “blocați” la nevoie emoționale ale unui copil speriat.
Propun un exercițiu greu. Întoarce-te, mental, la niște momente în care ai simțit o lipsă de afecțiune, de protecție sau de orice altceva… Exercițiul constă în acceptarea faptului că s-ar putea să nu primeșți acum acel sentiment pe care ți-l doreai în trecut, pentru că “niciun număr de prieteni la 25, nu umple scaunele goale din trecut”. Vei fi în relații frumoase, dar s-ar putea să nu fi niciodată mulțumit 100%. S-ar putea să îți pară mereu rău pentru ceea ce ar fi putut fi.
Acceptarea unui lucru nu înseamnă a fi de acord cu el. Acceptarea înseamnă a face pace – nu pentru a-i ierta pe alții sau pentru a trece cu vederea trecutul, ci pentru ține.
Pacea se face, la început, prin doliu. Pacea vine cu zbatere, la început. Pentru că nu vrei să renunți la căutare. Vine cu nervi, cu luptă și tristețe. Pare nedrept. Pentru că este.
Acceptarea nu înseamnă pierderea speranței! Accepți ce ți s-a întâmplat nu pentru a ajunge mai ușor la concluzia că nimic nu are sens, deci nu mai are rost să încercăm. Din contră: accepți ce s-a întâmplat, pentru a lua viitorul în mâini curate.
Odată ce acceptăm că s-ar putea să fie prea târziu pentru a avea tot ce nu am avut până acum, începem să renunțăm la căutarea disperată. Începem să trăim în prezent. Nu mai ești persoana din trecut. A trecut momentul. Din păcate și din fericire.
Din păcate, pentru că ce e pierdut, pierdut rămâne. Din fericire, pentru că nu mai ai nevoie de acele lucruri la fel de mult cum aveai atunci. În continuare ne trebuie dragoste, protecție, încurajare. Dar nu mai depindem de ele pentru supraviețuire. Ne luăm în mâini viața de adulți puternici, autonomi, autentici.
Prin acceptare, devenim flexibili. Acceptarea nu înseamnă resemnare, ci înseamnă o nouă perspectivă, o forță proaspătă. Fă-ți prieteni, creează relații semnificative, oferă și cere sentimente pozitive, onestitate și încredere! Pentru că asta face un om sănătos. Flexibilitatea înseamnă acceptarea faptului că oamenii au defectele lor. Că relațiile noastre nu vor fi perfecte, că nu vom fi soarele unui număr amețitor de persoane, cum nici ei nu ar trebui să fie soarele nostru. Și asta este în regulă. Vom fi fi iubiți, dar nu trebuie cu necesitate să fim iubiți de toată lumea, tot timpul. Vom fi apreciați, dar nu de toți și nu mereu. Dar vom fi și va fi OK. Suntem complecși, ne întindem pe multe domenii, planuri, ramuri. Și, deși câteva dintre ele sunt foarte fragile, restul ne vor ține, cu siguranță.
