“De ce?”. De ce eu? De ce nu pot avea o pauză? De ce se întâmplă lucrurile așa? De fiecare dată când întrebarea “De ce?” îți trece prin gând, lăcrimezi.
Simplul fapt de a “căra” această întrebare este apăsător. Simplul fapt că întrebarea aceasta există îți adaugă o povară în viață. „De ce-ul?” stă deasupra, veghează și se năpustește asupra ta de fiecare dată când îți amintești.
Întrebarea “de ce” vine cu o multitudine de răspunsuri pe care le poți asuma. Te poți gândi că ai primit greutăți pentru că nu eșți o persoană bună. Pentru că Dumnezeu vrea să te pedepsească (dar de ce ar vrea asta, totuși? – încă o ramură a “de ce”-ului). Pentru că viața e nedreaptă, fără sens… pentru a confirma că viața nu merită trăită. Pentru că Universul e aleatoriu, pentru că genetica e loterie, pentru că te-ai născut în familia X și familia X are povara ei, ca toate familiile, pentru că nu există om fără suferință…
Pentru că viața vrea să te folosească pe post de exemplu pentru alții (spunea Seneca, în „Dialoguri, Despre providență”).
“Mintea unui om curajos își menține echilibrul, deoarece este mai puternică decât orice circumstanțe externe. Nu spun că nu le simte, dar le cucerește […] Nimeni nu este mai nefericit ca omul asupra căruia nu a căzut niciun necaz. El nu a avut niciodată oportunitatea de a se testa […] El nu a fost considerat demn de a cuceri ghinionul. […] Ești un om măreț; dar cum să știm asta, dacă destinul nu îți dă nicio oportunitate de a-ți arata virtuțile?”.
Și totuși, poate niciunul dintre răspunsurile acestea nu sunt satisfăcătoare. Unele sunt prea simple, altele prea filosofice. Adevărul este undeva la mijloc, așa că răspunsul la întrebarea “De ce?” s-ar putea să nu vină și asta s-ar putea să cauzeze multă zbatere.
E o situație dificilă, ca psiholog, să fii pus în față unei asemenea întrebări – ce pot spune ca să consolez? Prea puține. Dar poate nici nu trebuie să consolăm această întrebare. Poate întrebarea „De ce?” este o cruce pe care, odată ce ai primit-o, ești nevoit să o duci… până te hotărăști să o abandonezi, nu pentru că nu este de o mare importantă, ci pentru simplul fapt că nu te ajută cu nimic să o mai cari. Pentru că răspunsul va fi rareori satisfăcător și pentru că este atât de ușor să te scufunzi în întrebarea “De ce?” doar pentru a realiza, din nou și din nou, că viața este într-adevăr, pe alocuri, aleatoare.
Suntem norocoși dacă încă nu am trăit experiența întrebării “De ce?”. Probabil că ea va veni. Atunci, vom lua fiecare fir al posibilităților și îl vom despica. Vom fi extenuați.
Deși ne vom spune că nu are rost să ne întrebăm, “De ce”-ul tot ne va mai vizita – așa face el. Să ne orientăm spre altă întrebare, mai pragmatică: Ce fac acum?
Ce credințe trebuie să abandonez, ce comportamente trebuie să schimb și ce calități pot să exprim în viața de zi cu zi, pentru a fi cât de sănătos pot fi, în mijlocul „De ce”-ului meu?