Ni s-a spus de multe ori “să ne iubim” pe noi înșine. Ușor de zis, greu de făcut. Pentru mulți dintre noi, “acceptarea de sine” (ca să nu mai spun „iubirea”) pare un concept science-fiction, de nerealizat.
Să pornim cu pași mai mici. Primul pas nu este să ne iubim, ci este să ne tolerăm. Să ne încredem în ideea că avem valoare precum au toți oamenii de pe Pământ. Nici mai mult, nici mai puțin. Dacă și această idee pare de neconceput, să îmbrățișăm doar ideea că potențialul nostru, adică ceea ce am putea deveni, are valoare.
Cum arată o persoană care se tolerează pe ea însăși?
O persoană tolerantă realizează că este un om complex. Știe că pe lângă punctele tari, orice om are și defecte. Înțelege că defectele propriei persoane sunt mai evidente decât defectele celorlalți poate nu din cauza amplitunii lor, ci doar din cauză că trăiește, zi de zi, cu ele. Reușește să accepte că ambele idei, ambele părți, pot fi adevărate: îmi plac unele lucruri la mine și, simultan, nu îmi plac unele lucruri la mine. La început, “acceptarea” de sine apare sub forma “suportării” de sine. Să te suporți, chiar dacă nu îți place foarte mult tot ceea ce vezi.
Dacă reușim să tolerăm ideea că putem greși, defectele noastre nu vor mai părea atât de amenințătoare. Ne vom da voie să ne privim defectele. Odată privite, ele pot fi corectate. O persoană care nu suportă ideea că ar putea avea imperfecțiuni nu va putea nici să le corecteze.
Nu, dacă începi să îți tolerezi (sau chiar accepți) propria persoană, nu vei deveni arogant, leneș sau mai puțin motivat. A-ți tolera defectele nu înseamnă a-ți opri dorința de a le depăși. Înseamnă doar să nu te torturezi singur pentru ele.
Avem valoare ca oameni chiar dacă nu am ajuns, încă, exact unde am vrea să fim.