Ideea nu mi-a mai dat pace după ce am citit romanul lui Dostoevsky, „Demonii”. Roman cu un început abstract, vag, greu de înțeles, aproape că l-am abandonat după prima parte (îndeosebi știind că mai urmează 800 de pagini).
L-am parcurs într-un final și m-a impresionat atât de tare încât i-am transmis unei prietene că, de ziua mea, îmi doresc versiunea în limba engleză. Și m-am reapucat de el, în engleză, în ciuda lungimii intimidante.
Printre multe interpretări cu iz politic-religios-social, ce mi s-a evidențiat mie, prin profilul meseriei de psiholog, a fost următoarea idee:
Personajele ajung să aibă probleme sau să își distrugă viețile/carierele/relațiile pentru că își ignoră propriile defecte de caracter.
Dostoevsky a fost unul dintre cei mai buni psihologi din istorie.
Ție, cititorule, îți devin atât de clare aceste puncte slabe ale personajelor!
Ticurile lor verbale ajung să te irite pe tine, darămite pe restul personajelor. Comportamentele de auto-sabotare se văd de la o poștă și sunt previzibile, le anticipezi cu pagini înainte…
și totuși, personajul cu pricina nu le observă!
Asta m-a făcut să mă gândesc:
Îmi sabotez eu viața în vreun fel prin defectele pe care nu mi le văd?
A doua întrebare decurge firesc: „Chiar nu le văd sau doar ALEG să nu le văd, deși le simt?”.
Ca de obicei, am făcut un experiment – greu, inconfortabil, dar mă gândeam la miză.
Am luat oamenii din jurul meu la întrebări. Mi-am întrebat prietenii: „De ce defecte personale crezi că nu sunt pe deplin conștientă? Prin ce anume crezi tu, privind din exterior, că eu mă auto-sabotez?”
Și am așteptat răspunsurile, „voturile”.
E grea tare așteptarea unor astfel de răspunsuri, vă zic eu! Ele au venit, pe rând:
-poate o tendință impulsivă,
-poate o nehotărâre,
-poate un perfecționism,
-poate o anxietate…
Unele îmi erau deja evidente, altele erau doar un gând îndepărtat (posibil la fel de îndepărtat ca cele ale personajelor din carte).
Din ziua aceea, aceste tipare m-au dominat mai puțin decât o făceau până atunci. Odată scoși din inconștient, „demonii” pot fi controlați. E greu să îi accepți? Foarte.
Dar e și mai greu să fii „personajul” care merge spre prăpastie, prefăcându-te că nu realizezi cum îți faci singur rău, când calea de întoarcere ar fi atât de evidentă dacă ți-ai permite să o vezi.