Mă gândesc cu o oarecare rușine la faptul că pot număra pe degete întâlnirile pe care le-am avut cu persoanele dragi mie, cu prietenele mele, anul acesta.
De fiecare dată, lipsa consecvenței devine un subiect de glumă: „Ne-am sălbăticit, nu crezi?”.
Râsul e cea mai bună ascunzătoare pentru îngrijorare.
Oamenii din jurul meu îmi spun că și-ar dori mai mulți prieteni, clienții mei (oameni care ar avea multe de oferit) îmi spun că și-ar dori mai mulți prieteni… iar, în lipsa lor, majoritatea se „sfătuiesc” și „vorbesc” cu ChatGPT.
Uneori, mi-aș dori să pun toți clienții mei într-o cameră, să se cunoască, să se împrietenească. Eu am onoarea de a fi martora personalității lor, de a știi cât de multe lucruri frumoase au fiecare dintre ei de oferit. Marele păcat e că noi nu putem fi martorii propriei persoane și uităm (sau nu vedem) propria sclipire.
Mereu e întrebarea „Unde ne mai facem prieteni, fiind adulți?”.
Cred că e greșită.
„Alegi să mergi la o întâlnire cu oameni necunoscuți, să nu știi ce se va întâmpla, să suporți momente de tăcere și să îți iei din timpul personal pentru a-ți face prieteni noi?” – din punctul meu de vedere, așa sună întrebarea pusă corect și asumat.
„Unde” e o tehnicitate și un paravan după care se ascunde frica.
Avem aceste două părți în noi:
-partea care tânjește și
-partea speriată.
Am avut și eu o astfel de experiență aparent stânjenitoare, dar surprinzătoare, acum câțiva ani – semn că da, se mai poate să ne facem prieteni ca adulți.
Mergând într-o excursie organizată de un grup, eu și prietenul meu am fost însărcinați să ducem cu mașina pe cineva, să-i asigurăm transportul pentru această excursie.
Drumul? 13 ore!
Vă dați seama groaza mea (și a persoanei cu pricina) la gândul că vom sta 13 ore blocate într-un spațiu mic, neștiind absolut nimic una despre cealaltă.
Ne-am urcat cu toții în mașină și ne-am forțat creierele să găsească subiecte de discuție – unele profunde, dar majoritatea banale și chiar aberante (la un moment dat se crease o dezbatere cu privire la greutatea unei balene albastre…).
Am trecut peste sau, mai bine spus, prin stânjeneală și vulnerabilitate. 13 ore și doi ani mai târziu, această persoană este o prietenă apropiată și dragă mie, cu care aș petrece și mai mult timp, dacă programul ne-ar permite.
Cred că majoritatea oamenilor ar fi deschiși la noi relații. Cred că majoritatea oamenilor suferă de o singurătate omniprezentă, chiar și dacă doar la un nivel abia perceptibil, ca un radio dat la volum minim undeva în depărtare.
Se mai poate să ne facem prieteni, dacă acest lucru este o prioritate pentru noi.
Dar nu este vorba de „Unde?”, ci e vorba de Curaj.