Mă gândesc cu o oarecare rușine la faptul că pot număra pe degete întâlnirile pe care le-am avut cu persoanele dragi mie, cu prietenele mele, anul acesta. 

De fiecare dată, lipsa consecvenței devine un subiect de glumă: „Ne-am sălbăticit, nu crezi?”.

Râsul e cea mai bună ascunzătoare pentru îngrijorare.

Oamenii din jurul meu îmi spun că și-ar dori mai mulți prieteni, clienții mei (oameni care ar avea multe de oferit) îmi spun că și-ar dori mai mulți prieteni… iar, în lipsa lor, majoritatea se „sfătuiesc” și „vorbesc” cu ChatGPT.

Uneori, mi-aș dori să pun toți clienții mei într-o cameră, să se cunoască, să se împrietenească. Eu am onoarea de a fi martora personalității lor, de a știi cât de multe lucruri frumoase au fiecare dintre ei de oferit. Marele păcat e că noi nu putem fi martorii propriei persoane și uităm (sau nu vedem) propria sclipire.

Mereu e întrebarea „Unde ne mai facem prieteni, fiind adulți?”.

Cred că e greșită. 

„Alegi să mergi la o întâlnire cu oameni necunoscuți, să nu știi ce se va întâmpla, să suporți momente de tăcere și să îți iei din timpul personal pentru a-ți face prieteni noi?” – din punctul meu de vedere, așa sună întrebarea pusă corect și asumat. 

„Unde” e o tehnicitate și un paravan după care se ascunde frica.

Avem aceste două părți în noi:

-partea care tânjește și

-partea speriată. 

Am avut și eu o astfel de experiență aparent stânjenitoare, dar surprinzătoare, acum câțiva ani – semn că da, se mai poate să ne facem prieteni ca adulți. 

Mergând într-o excursie organizată de un grup, eu și prietenul meu am fost însărcinați să ducem cu mașina pe cineva, să-i asigurăm transportul pentru această excursie.

Drumul? 13 ore!

Vă dați seama groaza mea (și a persoanei cu pricina) la gândul că vom sta 13 ore blocate într-un spațiu mic, neștiind absolut nimic una despre cealaltă.

Ne-am urcat cu toții în mașină și ne-am forțat creierele să găsească subiecte de discuție –  unele profunde, dar majoritatea banale și chiar aberante (la un moment dat se crease o dezbatere cu privire la greutatea unei balene albastre…).

Am trecut peste sau, mai bine spus, prin stânjeneală și vulnerabilitate. 13 ore și doi ani mai târziu, această persoană este o prietenă apropiată și dragă mie, cu care aș petrece și mai mult timp, dacă programul ne-ar permite. 

Cred că majoritatea oamenilor ar fi deschiși la noi relații. Cred că majoritatea oamenilor suferă de o singurătate omniprezentă, chiar și dacă doar la un nivel abia perceptibil, ca un radio dat la volum minim undeva în depărtare.

Se mai poate să ne facem prieteni, dacă acest lucru este o prioritate pentru noi. 

Dar nu este vorba de „Unde?”, ci e vorba de Curaj. 

Ideea nu mi-a mai dat pace după ce am citit romanul lui Dostoevsky, „Demonii”. Roman cu un început abstract, vag, greu de înțeles, aproape că l-am abandonat după prima parte (îndeosebi știind că mai urmează 800 de pagini). 

L-am parcurs într-un final și m-a impresionat atât de tare încât i-am transmis unei prietene că, de ziua mea, îmi doresc versiunea în limba engleză. Și m-am reapucat de el, în engleză, în ciuda lungimii intimidante.

Printre multe interpretări cu iz politic-religios-social, ce mi s-a evidențiat mie, prin profilul meseriei de psiholog, a fost următoarea idee:

Personajele ajung să aibă probleme sau să își distrugă viețile/carierele/relațiile pentru că își ignoră propriile defecte de caracter.

Dostoevsky a fost unul dintre cei mai buni psihologi din istorie. 

Ție, cititorule, îți devin atât de clare aceste puncte slabe ale personajelor! 

Ticurile lor verbale ajung să te irite pe tine, darămite pe restul personajelor. Comportamentele de auto-sabotare se văd de la o poștă și sunt previzibile, le anticipezi cu pagini înainte…

și totuși, personajul cu pricina nu le observă!

Asta m-a făcut să mă gândesc:

Îmi sabotez eu viața în vreun fel prin defectele pe care nu mi le văd? 

A doua întrebare decurge firesc: „Chiar nu le văd sau doar ALEG să nu le văd, deși le simt?”.

Ca de obicei, am făcut un experiment – greu, inconfortabil, dar mă gândeam la miză. 

Am luat oamenii din jurul meu la întrebări. Mi-am întrebat prietenii: „De ce defecte personale crezi că nu sunt pe deplin conștientă? Prin ce anume crezi tu, privind din exterior, că eu mă auto-sabotez?”

Și am așteptat răspunsurile, „voturile”.

E grea tare așteptarea unor astfel de răspunsuri, vă zic eu! Ele au venit, pe rând:

-poate o tendință impulsivă,

-poate o nehotărâre,

-poate un perfecționism,

-poate o anxietate…

Unele îmi erau deja evidente, altele erau doar un gând îndepărtat (posibil la fel de îndepărtat ca cele ale personajelor din carte).

Din ziua aceea, aceste tipare m-au dominat mai puțin decât o făceau până atunci. Odată scoși din inconștient, „demonii” pot fi controlați. E greu să îi accepți? Foarte. 

Dar e și mai greu să fii „personajul” care merge spre prăpastie, prefăcându-te că nu realizezi cum îți faci singur rău, când calea de întoarcere ar fi atât de evidentă dacă ți-ai permite să o vezi. 

“De ce?”. De ce eu? De ce nu pot avea o pauză? De ce se întâmplă lucrurile așa? De fiecare dată când întrebarea “De ce?” îți trece prin gând, lăcrimezi.

Simplul fapt de a “căra” această întrebare este apăsător. Simplul fapt că întrebarea aceasta există îți adaugă o povară în viață. „De ce-ul?” stă deasupra, veghează și se năpustește asupra ta de fiecare dată când îți amintești.

Întrebarea “de ce” vine cu o multitudine de răspunsuri pe care le poți asuma. Te poți gândi că ai primit greutăți pentru că nu eșți o persoană bună. Pentru că Dumnezeu vrea să te pedepsească (dar de ce ar vrea asta, totuși? – încă o ramură a “de ce”-ului). Pentru că viața e nedreaptă, fără sens… pentru a confirma că viața nu merită trăită. Pentru că Universul e aleatoriu, pentru că genetica e loterie, pentru că te-ai născut în familia X și familia X are povara ei, ca toate familiile, pentru că nu există om fără suferință…

Pentru că viața vrea să te folosească pe post de exemplu pentru alții (spunea Seneca, în „Dialoguri, Despre providență”).

“Mintea unui om curajos își menține echilibrul, deoarece este mai puternică decât orice circumstanțe externe. Nu spun că nu le simte, dar le cucerește […] Nimeni nu este mai nefericit ca omul asupra căruia nu a căzut niciun necaz. El nu a avut niciodată oportunitatea de a se testa […] El nu a fost considerat demn de a cuceri ghinionul. […] Ești un om măreț; dar cum să știm asta, dacă destinul nu îți dă nicio oportunitate de a-ți arata virtuțile?”.

Și totuși, poate niciunul dintre răspunsurile acestea nu sunt satisfăcătoare. Unele sunt prea simple, altele prea filosofice. Adevărul este undeva la mijloc, așa că răspunsul la întrebarea “De ce?” s-ar putea să nu vină și asta s-ar putea să cauzeze multă zbatere.

E o situație dificilă, ca psiholog, să fii pus în față unei asemenea întrebări – ce pot spune ca să consolez? Prea puține. Dar poate nici nu trebuie să consolăm această întrebare. Poate întrebarea „De ce?” este o cruce pe care, odată ce ai primit-o, ești nevoit să o duci… până te hotărăști să o abandonezi, nu pentru că nu este de o mare importantă, ci pentru simplul fapt că nu te ajută cu nimic să o mai cari. Pentru că răspunsul va fi rareori satisfăcător și pentru că este atât de ușor să te scufunzi în întrebarea “De ce?” doar pentru a realiza, din nou și din nou, că viața este într-adevăr, pe alocuri, aleatoare.

Suntem norocoși dacă încă nu am trăit experiența întrebării “De ce?”. Probabil că ea va veni. Atunci, vom lua fiecare fir al posibilităților și îl vom despica. Vom fi extenuați.

Deși ne vom spune că nu are rost să ne întrebăm, “De ce”-ul tot ne va mai vizita – așa face el. Să ne orientăm spre altă întrebare, mai pragmatică: Ce fac acum?

Ce credințe trebuie să abandonez, ce comportamente trebuie să schimb și ce calități pot să exprim în viața de zi cu zi, pentru a fi cât de sănătos pot fi, în mijlocul „De ce”-ului meu?

Unele greșeli pe care le-am făcut au fost inconștiente, altele au fost voluntare. Uneori ne bântuie. Nu sub formă de karma sau sub formă de ghinioane, ci prin pedepse autoadministrate.

De ce am greșit? Pentru că am fost oameni. Una dintre puținele certitudini din viață este că suntem oameni. Asta se traduce ca „avem imperfecțiuni”. Este foarte neplăcut să fii om.

Cândva, ai făcut ce credeai că este bine. În greșeala ta a fost și puțină înțelepciune. Ai crezut că alegerea ta îți va aduce cea mai puțină suferință. Acum, după ce ai trecut prin eșec, știi mai bine. În loc să te bucure faptul că ești mai “iluminat”, mai învățat, asta te enervează. „De ce n-am putut să gândesc așa, atunci?”. Ai fost om, de asta.

Poate simțeai în timp ce făceai lucrurile greșite că nu faci bine, dar nu te puteai opri. Asta înseamnă că ai considerat că vei avea un avantaj făcând lucrul respectiv. Îți doreai să obții ceva și ai acționat pentru a-l obține, chiar dacă nu în cel mai benefic mod. Nu despre asta este vorba în viață? „Cum să obțin ce îmi doresc fără a-i răni pe alții, cum să ofer altora fără a mă răni pe mine?”.

Poate i-ai rănit pe alții în moduri în care tu, la rândul tău, ai fost rănit. Ai pus din nou în scenă amintirea copilăriei tale. Este omenesc. Este, de asemenea, ceva ce poate fi adus la lumină și controlat, pe viitor.

Oferă-ți un minim de justiție, ca un judecător echilibrat și cinstit: plătește pentru o greșeală într-o manieră moderată și doar o singură dată. Săvârșește-ți pedeapsa cu scopul de a învața și a-ți elibera conștiința. Apoi, dă-i drumul.

Ni s-a spus de multe ori “să ne iubim” pe noi înșine. Ușor de zis, greu de făcut. Pentru mulți dintre noi, “acceptarea de sine” (ca să nu mai spun „iubirea”) pare un concept science-fiction, de nerealizat.

Să pornim cu pași mai mici. Primul pas nu este să ne iubim, ci este să ne tolerăm. Să ne încredem în ideea că avem valoare precum au toți oamenii de pe Pământ. Nici mai mult, nici mai puțin. Dacă și această idee pare de neconceput, să îmbrățișăm doar ideea că potențialul nostru, adică ceea ce am putea deveni, are valoare.

Cum arată o persoană care se tolerează pe ea însăși?

O persoană tolerantă realizează că este un om complex. Știe că pe lângă punctele tari, orice om are și defecte. Înțelege că defectele propriei persoane sunt mai evidente decât defectele celorlalți poate nu din cauza amplitunii lor, ci doar din cauză că trăiește, zi de zi, cu ele. Reușește să accepte că ambele idei, ambele părți, pot fi adevărate: îmi plac unele lucruri la mine și, simultan, nu îmi plac unele lucruri la mine. La început, “acceptarea” de sine apare sub forma “suportării” de sine. Să te suporți, chiar dacă nu îți place foarte mult tot ceea ce vezi.

Dacă reușim să tolerăm ideea că putem greși, defectele noastre nu vor mai părea atât de amenințătoare. Ne vom da voie să ne privim defectele. Odată privite, ele pot fi corectate. O persoană care nu suportă ideea că ar putea avea imperfecțiuni nu va putea nici să le corecteze.

Nu, dacă începi să îți tolerezi (sau chiar accepți) propria persoană, nu vei deveni arogant, leneș sau mai puțin motivat. A-ți tolera defectele nu înseamnă a-ți opri dorința de a le depăși. Înseamnă doar să nu te torturezi singur pentru ele.

Avem valoare ca oameni chiar dacă nu am ajuns, încă, exact unde am vrea să fim.

“Mă întorc cu spatele la tine și sigur vei dispărea.”, îi spunem durerii care amenință să ne cuprindă.

Dar durerea nu dispare, în ciuda negării ei. O simțim și mai periculoasă, stând cu spatele la ea, pentru că acum o mai putem supraveghea. Ea devine impredictibilă, o masă amorfă care se poate transforma oricând în ceva surprinzător. Se găsesc crăpături prin care să îți între în conștiință, chiar dacă tu baricadezi toate ferestrele.

Poate pierzi ani luptându-te cu un sentiment al cărui prezență e firească.

Creierul nu uită. Poate nu simțim conștient durerea, poate reușim să o negăm pentru câteva zile sau poate pentru ani întregi. Dar ea se stochează. Într-o zi, creierul refulează. Ne oferă o depresie, o panică, în semn de trezire. Gândurile de care am fugit devin obsesii, revenind iar și iar.

„Viața mea nu merge bine și nu știu de ce.”. „Eram ok, dar acum nu mă mai pot controla.”.

Ce îți rămâne de făcut e să stai cu ține și (te) inspectezi. Să iei gândurile fir cu fir și să vezi ce încearcă să îți comunice fiecare. De unde le ai? Când au apărut? În ce momente îți revin? Ce nevoi nu îți sunt îndeplinite?

Doar privind cu ochii larg deschiși înspre ceea ce nu merge bine putem începe vindecarea.